1) Saint Pierre, disciple, apôtre, martyr, Neuchâtel-Paris, 1952.   inapoi

2) Vezi mai ales les Sacrements dans lÉvangile johannique, Paris, 1951.    inapoi

3) E. Brunner considera ca originea unei Biserici ierarhizate, care tradeaza, dupa el, principiile „ekklesia" ”-ei Noului Testament, se afla tocmai în aparitia Tainelor (The Misunderstanding of the Church, London, 1952, p. 74 sq.); rezulta ca trebuie admisa în mod necesar ierarhia, ca parte integranta a doctrinei nou-testamentare a Bisericii, daca admitem Tainele.      inapoi

4) O. Cullmann, la Tradition, Delachaux-Niestlé, 1953.    inapoi

5) Acesta e punctul de vedere al Parintelui Afanasieff, la Céne du Seigneur, Paris, 1952 (în lb. rusa), p. 9-19    inapoi

6) Vezi pe aceasta tema un articol foarte clar al Parintelui Schmemann, care trateaza aceeasi problema în functie de implicatiile ei în ecumenism: „Unity, division, reunion in the light of orthodox ecclesiology”, Theologia, XXII, Atena, 1951.    inapoi

7) Epistola catre smirneni, VIII, 2.    inapoi

8) Aceasta priveste în aceeasi masura pe Cei Doisprezece, ca si pe misionarii itineranti care purtau titlul de „apostoli”. „Didahia” este cât se poate de explicita în privinta lor: „Orice apostol sosind la voi sa fie primit ca Domnul; dar el nu va ramâne decât o singura zi, sau o a doua, în caz de nevoie; daca el ramâne trei zile, este un profet fals” (XI, 4-5). Timotei si Tit au apartinut în mod cert acestei categorii de misionari itineranti, desi este posibil ca „ragazul sederii” indicat de „Didahie” sa nu fi fost respectat pretutindeni la fel.    inapoi

9) Vezi si J. Colson, lÉvêque dans les communautés primitives, colectia Unam sanctam, 21, Paris, 1951.     inapoi

10) Magn. VI, 1; § Trall. II-III, 1-2.    inapoi

11) Contra Haer., III, 3.     inapoi

12) Contra Haer., IV, 21, 2.     inapoi

13) Tocmai în acest punct este nevoie sa se aplice „categoriile de infailibilitate si eroare” Tainelor – chiar ceea ce O. Cullmann refuza sa faca, desi el recunoaste ca „Taina este o actualizare a operei lui Hristos” (la Tradition, p. 36-37); dar oare propovaduirea adevarului nu e un aspect al acestei actualizari? Însa acest adevar este întotdeauna „apostolic”, adica întemeiat numai pe marturia apostolilor, tocmai fiindca „prin însasi natura ei, pentru Taina nu exista nici o diferenta între vremea apostolilor si cea a Bisericii” (Cullmann, la Tradition, p. 37). Biserica în calitate de comunitate sacramentala este pazitoarea adevarului apostolic: cel care în mijlocul acestei comunitati ocupa locul lui Hristos, proclama acest adevar si, prin aceasta, este succesorul apostolilor. În plus, propovaduirea episcopala consta în principal din comentarea scrierilor apostolice.    inapoi

14) Acest fapt este poate indicat în mod expres de cartea Faptelor daca, asa cum considera de pilda Pr. Afanasieff (op. cit., p. 9-14), expresia „pantes omou epi to auto” (Fapte, I, 15; II, 1; III, 44, etc.), literal, „toti împreuna la acelasi lucru”, constituie deja un termen tehnic pentru desemnarea adunarii euharistice. La Sfântul Clement (Cor. XXXIV, 7) si Sfântul Ignatie al Antiohiei (Efes. V, 3; Magn. VII, 1) „epi to auto” are cu certitudine acest sens; Pr. Camelot l-a tradus prin „adunare obisnuita” – fr. réunion commune, n. tr. – (Sources chrétiennes, nº 10, Paris, 1944, p. 53). Aceasta interpretare este confirmata mai ales de lecturile posibile ale versetului Fapte II, 47, in fine: „Domnul adauga zilnic pe cei ce se mântuiau la acelasi lucru (epi to auto)” sau „Bisericii” (te ekklesia). A doua varianta, care este ulterioara, ar fi o interpretare a celei dintâi de catre un copist care ar fi considerat cele doua expresii ca sinonime.   inapoi

15) Saint Pierre, p. 34.     inapoi

16) Cf. mai ales Pierre Bonnard, lÉvangile selon saint Matthieu, Neuchâtel, 1963, p. 245.    inapoi

17) Nu putem examina aici problema extrem de complexa a ecleziologiei Sfantului Ciprian. Este, oricum, evident ca faimosul capitol IV din De catolicae ecclesiae unitate, unde episcopul Cartaginei dezvolta doctrina sa despre cathedra Petri – nu se poate aplica doar Bisericii Romei care nu mai este mentionata decât în „pasajele paralele” din opera Sfântului Ciprian, în care vorbeste despre întemeierea Bisericii pe Petru (cf. A. dAlès, la Théologie de saint Cyprien, Paris, 1922, p. 121, 123). Singurele exceptii sunt scrisorile adresate papilor Corneliu si Stefan: în primul caz, în care el aplica Bisericii Romei titlurile de cathedra Petri si ecclesia principalis unde unitatis sacerdotalis exorta est („biserica principala unde unitatea sacerdotala a aparut”, Ep. LIX, 14), probabil ca el se refera la anterioritatea cronologica a crestinatatii romane în Occident, fara a exclude autoritatea particulara ce a venit de aici (cf. P. de Labriolle, în prefata sa la De unitate a Sfântului Ciprian, coll. Unam sanctam, 9, Paris, 1942, p. XXVII); în cel de-al doilea caz îl acuza pe Stefan ca este infidel credintei lui Petru: „de episcopatus sui loco gloriatur et se succesionem Petri tenere contendit, super quem fundamenta ecclesiae collocata sunt, multas alias petras inducat et ecclesiarum multarum nova aedificia constituat…” („se faleste cu locul în care se bucura de episcopie si se prevaleaza de succesiunea lui Petru, pe care sunt asezate temeliile Bisericii, si astfel introduce numerosi alti petri si pretinde ca multimea bisericilor sunt zidiri noi…” (Ep. LXXV, 17) [fiindca nu ar fi întemeiate pe Petru, J. M.].    inapoi

18) „Daca socotesti ca întreaga Biserica este zidita numai pe acest Petru singur, ce vei spune de Ioan, fiul tunetului, sau de oricare dintre apostoli. Vom cuteza atunci sa spunem ca portile iadului nu îl vor birui anume pe Petru, în timp ce ele îi vor birui pe ceilalti apostoli, si pe cei desavârsiti?… Oare cheile Împaratiei cerurilor au fost date numai lui Petru si nici un alt fericit nu le va primi?… Toti imitatorii lui Hristos îsi trag numele de la Petru…” – In Matth. XII, 10; ed. Klostermann, Leipzig, 1935, p. 85-89 (= PG, XIII, 997). Pentru exegeza patristica a pasajelor „petriniene”, vezi J. Ludwig, Die Primatwörte Mt. 16; 18, 19 in der altkirchlichen Exegese, Munster, Westp., 1952.     inapoi

19) El nu adreseaza acest repros doar papei Stefan, ci si unui personaj necunoscut, Florentius, care voia sa judece episcopi (Ep. LXVI, 3).    inapoi

20) „Cum in unum plurimi fratres convenissemus ad sancti Petri apostoli reliquia, per quem et apostolatus et episcopatus in Christo coepit exordium” („Ne-am adunat cu totii, frati numerosi, la mormântul Sfântului Apostol Petru, prin care apostolatul si episcopatul urca amândoua pâna la izvorul lor în Hristos”) proclama sinodul din 386; cf. M. Marot, „les Conciles romains des IVe et Ve siècles”, în lÉglise et les églises, I, Chevetogne, 1954, p. 213.    inapoi

21) Catre Policarp, I, 1.    inapoi

22) De castigatione, PG, XLVI, 312 C.     inapoi

23) Eccl. hier., VII, 7, PG, III, 564 C.      inapoi

24) Scrisoare catre Andronic II, Vat. Gr. 2219, fol. 41 V.; Scrisoare catre episcopi, ibid., fol. 122 V.; Scrisoare catre mitropolitul Apameei, ibid., fol. 128; Instructiuni catre episcopi, ibid., fol. 133 V., 154; Enciclica, ibid., fol. 187 V.; Scrisoare catre Muntele Athos, ibid., fol. 226.    inapoi

25) Pachimeres, De Andronico Pal. V: 6, ed. Bonn, II, 381.    inapoi

26) P. G., CLI, col. 357 A, 360 C.     inapoi

27) E interesant de constatat concordanta literala ce exista între acest text bizantin din secolul al XIV-lea si unele pasaje ale lui O. Cullmann: „Functia episcopului, care se transmite, e fundamental diferita de cea a apostolului, care nu se transmite. Apostolii instituie pe episcopi, dar nu le pot lasa mostenire functia lor, care nu se poate prelungi… Ei le succed, dar tocmai ca nu ca apostoli, ci ca episcopi, functie importanta în Biserica, dar în mod clar distincta…” (la Tradition, p. 32). Pentru o analiza mai detaliata a textelor bizantine, vezi studiul nostru „Saint Pierre, sa primauté et sa succesion dans la théologie bizantine”, în culegerea la Primauté de Pierre dans lÉglise ortodoxe, Neuchâtel, 1960.    inapoi

28) Kimmel, Monumenta fidei Ecclesiae or., Iena, p. 345.    inapoi

1) Vezi capitolul urmator.    inapoi

3) Muntenegru, Patriarhia de Carlovitz, Arhiepiscopia Belgradului si Biserica autonoma a Bosniei-Hertegovina.    inapoi

4) România propriu-zisa si Transilvania.    inapoi

5) Bucovina.     inapoi

1) Iata textul acestui canon: „Placuit ubique et maxime in eo loco, in quo prima carhedra constituta est episcopatus, ut interrogentur hi qui communicatorias litteras tradunt an omnia recte habeant suo testimonio comprobata.” („Place (sinodului) ca pretutindeni si mai cu seama acolo unde îsi are sediul episcopul primat, sa se cerceteze despre cei ce aduc scrisori de recomandare, pentru a sti daca toate faptele care îi privesc coincid exact cu marturia pe care ei o prezinta.” Cf. P. Battifol, „La prima cathedra episcopatus du Concile dElvire”, în Journal of theol. Studies, XXIII (1922), p. 263 sq., XXVI (1925), p. 45 sq.    inapoi

2) Vezi analiza acestor probleme si a lucrarilor anterioare ce trateaza despre acest subiect în F. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium, Cambridge, Mass., 1958, p. 6-15.    inapoi

3) Regimul canonic în vigoare în Italia este definit de catre P. Battifol: „Provinciile suburbicare nu au nici o autonomie provinciala, ele nu au nici sinod, nici mitropoliti: episcopul Romei le tine loc de sinod si de mitropolit”, Le Siège apostolique, Paris, 1924, p. 169.    inapoi

4) Vezi pe aceasta tema P. Giduljanov, Mitropolitii în primele trei secole ale crestinismului (în lb. rusa), s. d., p. 359-364.    inapoi

5) Dupa E. Schwartz („Der sechste nicänische Kanon auf der Synode von Chalkedon”, în Sitzungsberichte des Preuss. Ak. der Wiss., Phil. Hist. Kl., N. F., 14, 1937, p. 32) textul original al canonului pe care l-au pastrat vechile versiuni latine era îndreptat contra pretentiilot Antiohiei si asimila drepturile episcopului ei cu cele ale altor mitropoliti. Drepturile „supra-mitropolitane” ale Alexandriei vor fi oricum recunoscute în 381.    inapoi

6) Despre absenta oricarei doctrine a „apostolicitatii” în Orient, vezi F. Dvornik, op. cit., p. 39-105.    inapoi

7) Hefele-Leclerq, Histoire des Conciles, I, II^e partie, appendice VI, p. 1152.    inapoi

8) Ea nu va fi mai mica în sec. al V-lea: vezi E. Herman, Chalkedon und die Ausgestaltung des Konstantiopolitanischen Primats, în A. Grillmeier-H. Bacht, Das Konzil von Chalkedon, II, Würzburg, 1953, p. 467-470.    inapoi

9) De bello Jud., III, 3.    inapoi

10) Text dupa Sozomen, III, 8; episcopii orientali marturisesc acolo respectul lor fata de Roma, casa apostolilor (os apostolon frontisterion) si capitala a ortodoxiei (eusebeia metropolin ex arhes gegenemenen), dar nu accepta fata de ea pozitia de subordonati, caci „Bisericile nu se masoara dupa marimea cetatilor”.    inapoi

11) Text la Sfântul Atanasie (Apol. contr. Arian, 35). Majoritatea istoricilor catolici traduc expresia „outos enthen” prin „si ca astfel de aici” (adica de la Roma): Totusi, dupa dictionarele lui Liddel-Scott sau Bailly, adverbul enthen înseamna „de acolo” (enthende = de aici), „dupa aceea”, sau „apoi, în consecinta” (fr. de là, ensuite, par suite – n. trad.); textul papei Iuliu foloseste în mod evident cuvântul în acest ultim sens; vezi în acest subiect Brightman, Journ. of Theol. Studies, Ianuarie 1928, p. 159.     inapoi

12) Canonul 7 în colectiile latine. Cea mai recenta analiza a diferitelor variante ale textului canoanelor se gaseste în H. Hess, The Canons of the Council of Sardica, Oxford, 1958.     inapoi

13) La Paix constantinienne et le catholicisme, Paris, 1914, p. 447.    inapoi

14) Ei nu neaga deci aceste „privilegii” (presbeia ale Niceei), dar nu le dau sensul unei puteri juridice.    inapoi

15) Scrisoarea „Optaremus”, Mansi, Collectio Conciliorum, IV, col. 515-516.    inapoi

16) Lucrarile abatelui F. Dvornik au demonstrat-o pe deplin în ceea ce priveste sinodul din 861.     inapoi

17) Orat. XXXVI, 2.    inapoi

18) P. L. LIV, col. 951 sq.    inapoi

19) P. L. LIV, col. 984 A.    inapoi

20) Mai multi istorici catolici recenti dau dovada în aceasta chestiune de cea mai mare obiectivitate recunoscând aceasta rezerva a Sfântului Leon (M. Jugie, le Schisme byzantin, Paris, 1941, p. 16-19; A. Wuyts, Le 28^e canon de Chalcédoine et le fondement du primat romain, în Or. Chr. Per., 1951, III-IV, p. 265-282; E. Herman, op. cit.). Ei sunt astfel nevoiti sa spuna fie ca Sfântul Leon „nu a sesizat tagaduirea primatului roman de drept divin în textul canonului 28” (M. Jugie, op. cit., p. 17), fie ca aceasta tagaduire într-adevar nu era implicata (E. Herman, op. cit., p. 470-472). Este interesant de constatat ca ultimul punct de vedere este exprimat în cadrul enciclicei „Sempiternus Rex” a lui Pius XII („…Ibidem nihil contra divinum jurisdictionis primatum, qui quidem pro explorato habebatur, actum esset…”, cit. de E. Herman, op. cit.; p. 467, n. 18). Atitudinea lui Leon ni se pare clara: constient de autoritatea sa petriniana el nu încearca sa caute originea puterii jurisdictionale a bisericilor apostolice în alta parte decât în hotarârile sinodale. De aici insistenta sa asupra canoanelor de la Niceea.    inapoi

21) V. N. Beneševic, Sinagoga v 50 titulov i drugie iuridiceskie sborniki Ioanna Skholastika, St. Petersburg, 1914, p. 218.    inapoi

1) Ep. LV, P. L., 215, col. 623 BC.    inapoi

2) P. G., CLI, col. 1340 BD.    inapoi

3) Baronii-Raynaldi, Annales, 1370, n. 3.     inapoi

4) F. Dvornik, le Schisme de Photius, histoire et légende, Paris, 1950, p. 492 sq.; cf. S. Gill, The council of Florence, Cambridge, 1959, p. 150-151.    inapoi

5) I. Karmires, Ta dogmatika kai symbolika mnemeia tes orthodoxou katholikes ekklesias, vol. II, Atena, 1953, p. 927-928.    inapoi

6) Le Schisme byzantin, Paris, 1941, p. 249.    inapoi

7) Vezi D. S. Geanakoplos, Emperor Michael Paleologue and the West. A Study in Bizantine-Latin relations, Cambridge, Mass., 1959, p. 197.    inapoi

8) Despre activitatea unionista a lui Cantacuzino vezi R. J. Loenertz, „Ambassadeurs grecs auprès du pape Clément VI” (1348) în Orientalia Christiana Periodica, XIX, 1953, p. 178-196; J. Meyendorff, „Projets du concile œcuménique en 1367: un dialogue inédit entre Jean Cantacuzène et le legat Paul”, în Dumbarton Oaks Papers, XIV, 1960, p. 149-177.    inapoi

9) J. Meyendorff, op. cit., p. 174.    inapoi

^*) engl. „înstrainarea” – n.tr.    inapoi

10) Ep. 2, P. G., CII, col. 604-608.    inapoi

11) P. G., CXX, col. 800-808.    inapoi

12) P. G., CXXVI, col. 224-225.    inapoi

13) Vezi O. Halecki, Un empereur de Byzance à Rome, Varsovie, 1930, p. 163-165.    inapoi

14) Vezi pe acest subiect lucrarea noastra Introduction à létude de Grégoire Palamas, Paris, 1959.     inapoi

15) „Neuf cents ans après” în LÉglise et les Églises, Études et travaux offerts à Dom Lambert Beauduin, vol. I, Chèvetogne, 1954, p. 82-83.    inapoi

16) J. Gill, op.cit., p. 281-284.    inapoi

17) Vezi Denzinger, ed. 28, nº 694.     inapoi

18) Cf. J. Meyendorff, „Saint Pierre, sa primauté et sa succesion dans lÉglise byzantine”, în la Primauté de Pierre, Delachaux et Niestlé, 1960, p. 91-115.    inapoi

19) J. Gill, op. cit., p. 411.    inapoi

1) Dom Olivier Rousseau, „LOrtodoxie occidentale”, în Irénikon, XXXI, 1958, p. 326-327.    inapoi

2) Holiness, Truth and Unity, în Sobornost’, Winter-Spring, 1961, p. 163: „An anglican can be found saying: Well, there is a substantial body of dogma which we all believe, but there are one or two things about which some of us would say this, and some of us would say that. Contrast with that kind of thought, Orthodoxy. It is a complete and beautiful picture which is all one whole – and if you smudge it at any one point you have really ruined the picture. It is in that divinely-human wholeness that Ortodoxy exists. And thus the way in which you salute the Mother of God is as much a part of the picture as belief in the Incarnation of our Lord, one person in two natures. By tempering with any part of the picture, a smudge can ruin it, because it is in the one-ness and wholeness, that Orthodoxy lies”.    inapoi

3) Vezi mai ales scrisoarea lui catre patriarhul Petru al Antiohiei, Patr. gr., CXX, 781-796.     inapoi

4) Patr. lat. CXLVIII, 1004.    inapoi

5) În scrisorile sale adresate împaratului latin Balduin si patriarhului latin Thomaso Morosini, papa vorbeste de mentinerea ritului bizantin ca o toleranta temporara (Patr. lat., CCXVI, 902; CCXV, 964 D-965 A); cf. O. Rousseau, „La question des rites entre Grecs et Latins des premiers siècles au concile de Florence”, în Irénikon, XXII, 1949, 3^e trim., p. 253-254; M. Jugie, Le Schisme byzantin, Paris, 1941, p. 253     inapoi

6) Ep. 2, Patr. gr., CII, 604 D-605 D.    inapoi

7) Atunci când, în faimoasa sa enciclica din 867, Fotie a abordat el însusi probleme disciplinare si liturgice (postul de sâmbata, casatoria preotilor, dreptul preotilor de a administra Sfântul Mir), avea în vedere un caz special: situatia din Bulgaria, unde misionarii occidentali tagaduiau validitatea practicilor bizantine. Nu exista deci o contradictie între atitudinea sa din 867 si cea din 864.    inapoi

8) Patr. gr., CXX, 812 D-813 A.    inapoi

9) Patr. gr., CXXVI, 245 B.    inapoi

10) § XXX, trad. Salaville, Paris, 1943, p. 166-171.    inapoi

11) I. Karmiris, Ta dogmatika kai symbolika mnemeia, II, Atena, 1953, p. 935.    inapoi

1) P. L., 77, col. 739 A.    inapoi

2) Ibid., 746 C.     inapoi

3) Vezi, pe aceasta tema, culegerea la Primauté de Pierre dans lÉglise orthodoxe, Paris-Neuchâtel, Delachaux 1960.    inapoi

4) Cf. remarcabila lucrare a lui R. Aubert le Pontificat de Pie XII, editia a II-a, Paris, 1963.     inapoi

^*) de la sine, nu din consensul Bisericii (n. tr.).    inapoi

5) Vezi pe acest subiect R. Aubert, „lEcclésiologie du concile du Vatican”, în le Concile et les conciles, Paris, éd. du Cerf, 1960, p. 281.    inapoi

6) Ibid., p. 283-284.     inapoi

7) Numeroasele cazuri de intercomuniune între catolici si ortodocsi, cunoscute dupa schisma, mai ales în insulele grecesti în secolele XVI-XVIII, se datorau, în principal, dorintei celor despartiti de a ignora existenta însasi a schismei, din ratiuni mai ales politice si economice; violenta lamentabila si dusmania ce a rezultat în cele din urma de aici este bine descrisa în recenta carte a lui Timothy Ware, Eustratios Argenti, A Study of the Greek church under Turkish rule, Clarendon Press, Oxford, 1964.    inapoi

8) LÉglise latine et le protestantisme au point de vue de lÉglise dOrient. Recueil darticles sur des questions religieuses écrits à différentes époques et à différentes occasions, Lausanne et Vevey, 1872, p. 36.    inapoi

9) Vezi mai ales declaratia facuta în legatura cu acest subiect, la 22 ianuarie 1965, de Conferinta permanenta a episcopilor ortodocsi din America; text, de exemplu, în St. Vladimir’s Seminary Quarterly, 9, 1965, n° 1, p. 38.    inapoi

10) Una Sancta, în Irenikon XXXVI, 1963, 4^e trim., p. 436-475.    inapoi

^*) ansamblul credinciosilor – n. tr.    inapoi